Gândește. Acționează. Votează!
            Europa are nevoie de tine!
GÂNDEŞTE. ACŢIONEAZĂ. VOTEAZĂ! 
EUROPA ARE NEVOIE DE TINE!
   Prima pagina      Cetăţenia europeană şi drepturile conferite cetăţenilor U.E.

 

LICEUL CU PROGRAM SPORTIV ,,VIITORUL'' PITEȘTI

 

,,Drepturile noastre în U.E.’’

 

I. Cetăţenii Uniunii Europene şi drepturile acestora

Consacrată prin Tratatul CE articolul 17, cetăţenia europeană este prima pârghie a formării identităţii europene. Cetăţenia europeană se deosebeşte de cetăţenia statelor membre, pe care o completează, prin faptul că drepturile pe care le conferă cetăţenilor nu sunt însoţite de datorii.

TEMEI JURIDIC

Articolele 17-22 din Tratatul CE.

OBIECTIVE

În spiritul libertăţii de circulaţie a persoanelor, înscrisă în tratate, anii '60 au văzut născându-se ideea de a instaura o cetăţenie europeană însoţită de drepturi şi datorii definite în mod precis. Ca urmare a lucrărilor pregătitoare realizate de la mijlocul anilor '70, Tratatul privind Uniunea Europeană, adoptat la Maastricht în 1992, menţionează ca obiectiv al Uniunii Europene „consolidarea protecţiei drepturilor şi intereselor resortisanţilor (statelor membre) prin instaurarea unei cetăţenii a Uniunii Europene”. O parte nouă (articolele 17-22) din Tratatul CE este consacrată acestei cetăţenii.

În raport cu cetăţenia unui stat, cetăţenia Uniunii Europene desemnează un raport între cetăţean şi Uniune caracterizat prin drepturi, datorii şi participare la viaţa politică. Această legătură trebuie să permită estomparea separării datorate faptului că cetăţenii Comunităţii sunt din ce în ce mai interesaţi de măsurile comunitare, în timp ce exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, precum şi participarea la procesele democratice, se situează aproape exclusiv pe plan naţional. Este vorba de a face astfel încât cetăţenii să se identifice mai mult cu Uniunea Europeană şi să se dezvolte o opinie publică, o conştiinţă politică şi o identitate europene.

De asemenea, este important să se consolideze protecţia drepturilor şi a intereselor resortisanţilor statelor membre (articolul 2 a treia liniuţă din Tratatul UE).

REALIZĂRI

1. Definirea cetăţeniei Uniunii Europene

În conformitate cu articolul 17 din Tratatul CE (Tratatul de la Lisabona prevede, de asemenea, introducerea acestei definiţii în articolul 8 din Tratatul privind Uniunea Europeană), este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană care are naţionalitatea unui stat membru, care reiese din aplicarea dispoziţiilor proprii statului respectiv. Cetăţenia Uniunii, care completează cetăţenia naţională, dar nu o înlocuieşte, se compune dintr-un ansamblu de drepturi şi de datorii care se adaugă drepturilor şi datoriilor legate de cetăţenia unui stat membru.

2. Conţinutul cetăţeniei

Statutul cetăţeniei Uniunii Europene înseamnă pentru orice cetăţean al Uniunii:

— dreptul la libera circulaţie şi dreptul de şedere pe teritoriul statelor membre (*2.3.);

— dreptul de vot şi eligibilitatea la alegerile Parlamentului European şi la alegerile municipale în statul membru de reşedinţă, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii statului în cauză (*2.4.);

— dreptul de a primi, pe teritoriul unei ţări terţe (care nu aparţine Uniunii Europene), protecţie diplomatică sau consulară din partea autorităţilor unui alt stat membru, dacă ţara acestuia nu este reprezentată acolo, în aceeaşi măsură ca şi resortisanţii statului membru în cauză;

— dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European şi dreptul de a face apel la Ombudsmanul desemnat de Parlamentul European pentru a analiza cazurile de administrare necorespunzătoare a instituţiilor şi organismelor comunitare. Aceste proceduri sunt reglementate la articolele 194 şi 195 din Tratatul CE (*1.3.14. şi *2.5.);

— dreptul de a scrie oricărei instituţii sau organism al Comunităţii într-una dintre limbile statelor membre şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă (articolul 21 paragraful al treilea din Tratatul CE);

— dreptul de a avea acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului şi ale Comisiei, sub rezerva anumitor condiţii (articolul 255 din Tratatul CE).

Tratatul de la Lisabona subliniază principalele drepturi ale cetăţenilor Uniunii Europene, enumerându-le la articolul 17 paragraful al doilea din Tratatul CE.

3. Aplicabilitate

În prezent, conţinutul cetăţeniei Uniunii Europene nu trece, în principal (dreptul electoral făcând excepţie), dincolo de sistematizarea unor drepturi deja recunoscute (în special libertatea de circulaţie, dreptul de şedere şi dreptul de a adresa petiţii), sub rezerva faptului că aceste drepturi au fost înscrise, în numele unui proiect politic, în corpusul legislaţiei primare.

Contrar orientării constituţionaliste actuale din statele europene de la adoptarea, în Franţa, în 1789, a Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului, cetăţenia Uniunii Europene nu este strâns legată de garanţia de a beneficia de drepturile fundamentale. Articolul 6 alineatul (2) din Tratatul UE stipulează, fără îndoială, că „Uniunea respectă” drepturile fundamentale garantate de Convenţia Europeană pentru respectarea drepturilor omului şi de „tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre”, ca principii generale ale dreptului comunitar, dar nu precizează statutul juridic al cetăţeniei Uniunii Europene (privind drepturile fundamentale ale Uniunii, *2.1.).

Până în prezent, cetăţenia Uniunii Europene nu impune – în ciuda formulei conţinute în articolul 17 alineatul (2) din Tratatul CE – datorii ale cetăţenilor Uniunii; aceasta este o diferenţă fundamentală faţă de cetăţenia statelor membre.

Articolul 22 paragraful al doilea din Tratatul CE şi articolul 48 din Tratatul UE oferă perspective pentru dezvoltarea progresivă a cetăţeniei Uniunii Europene şi ameliorarea statutului juridic, pe plan european, al cetăţenilor Uniunii. Tratatul de la Lisabona prevede, de altfel, la articolul 8B din Tratatul privind Uniunea Europeană, un nou drept pentru cetăţenii Uniunii, „în număr de cel puţin un milion, resortisanţi dintr-un număr semnificativ de state membre, de a lua iniţiativa de a invita Comisia Europeană, în cadrul atribuţiilor sale, să prezinte o propunere adecvată privind chestiuni pentru care aceşti cetăţeni consideră că un act juridic al Uniunii este necesar în scopul aplicării tratatelor”.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

— Alegând Parlamentul European prin sufragiu direct, cetăţenii Uniunii Europene îşi exercită unul dintre drepturile esenţiale ale Uniunii Europene, şi anume participarea democratică la procesul de decizie politică în Europa.

— Încă de la origini, Parlamentul European a dorit ca noţiunea de cetăţenie a Uniunii Europene să fie însoţită de drepturi extinse. Parlamentul European a pledat pentru ca cetăţenia Uniunii să fie definită în mod autonom de Comunitate, astfel încât cetăţenii Uniunii să beneficieze de un statut specific. În plus, Parlamentul European a cerut foarte de timpuriu, în mod special, ca drepturile omului şi drepturile fundamentale să fie înscrise în legislaţia primară şi ca cetăţenii Uniunii Europene să poată sesiza Curtea de Justiţie în cazul încălcării acestor drepturi de către instituţii ale Uniunii sau de către un stat membru (rezoluţia din 21 noiembrie 1991).

— În cadrul negocierilor Tratatului de la Amsterdam, Parlamentul European şi-a reiterat cererea de extindere a drepturilor legate de cetăţenia Uniunii Europene şi a deplâns faptul că tratatul nu face niciun progres semnificativ în ceea ce priveşte conţinutul cetăţeniei Uniunii, nici în domeniul drepturilor individuale, nici în domeniul drepturilor colective. Realizarea principiului egalităţii şi al interzicerii discriminării prin adoptarea unor măsuri cu majoritate calificată este o cerere a Parlamentului rămasă încă fără răspuns (rezoluţia din 11 iunie 1997). Cu toate acestea, se cuvine să notăm că, de la Tratatul de la Amsterdam, procedura de codecizie care se aplică măsurilor facilitează exercitarea drepturilor de cetăţenie a Uniunii [articolul 18 alineatul (2)].

— În conformitate cu cererile Parlamentului European, proiectul de tratat privind stabilirea unei constituţii pentru Uniunea Europeană din 18 iulie 2003, elaborat de Convenţia privind viitorul Europei, prevedea că orice persoană fizică sau morală poate introduce o acţiune împotriva actelor al căror destinatar este aceasta sau care o interesează în mod direct şi individual, precum şi împotriva actelor reglementare care o privesc în mod direct şi care nu conţin măsuri de aplicare. Această dispoziţie este reluată în Tratatul de la Lisabona.

 

II. Respectarea drepturilor fundamentale în Uniunea

     Europeană

Temeiul juridic al drepturilor fundamentale ale UE constă, în principal, în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care face referire Tratatul UE. În ceea ce priveşte Carta drepturilor fundamentale, aceasta nu va avea caracter obligatoriu din punct de vedere juridic decât după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie a contribuit, de asemenea, în mare măsură la respectarea drepturilor omului în cadrul UE.

TEMEI JURIDIC

Garantarea drepturilor fundamentale este una dintre realizările dreptului comunitar european. Cu toate acestea, tratatele nu cuprind niciun catalog scris al acestor drepturi. Numai principiul egalităţii de remunerare între bărbaţi şi femei a fost înscris, încă de la început, în articolul 19 din Tratatul CE (TCE).

Curtea de Justiţie a recunoscut foarte timpuriu existenţa unor drepturi fundamentale la nivel comunitar şi a dezvoltat permanent această noţiune. Conform jurisprudenţei constante a acesteia, ele fac parte din principiile generale de drept şi sunt echivalente ale dreptului comunitar primar în ierarhia normelor comunitare.

Sursa acestor principii generale de drept este, de acum înainte, articolul 6 alineatul (2) din Tratatul UE, conform căruia Uniunea Europeană are obligaţia de a respecta drepturile fundamentale astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 4 noiembrie 1950 şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre şi care constituie principii generale ale dreptului comunitar.

Tratatul de la Amsterdam a introdus articolul 13 din Tratatul CE pentru combaterea discriminărilor, dar şi articolul 7 din Tratatul UE care prevede că, după ce a luat o hotărâre în unanimitate, la propunerea unei treimi din statele membre sau a Comisiei şi după ce a primit avizul conform al Parlamentului European, Consiliul, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, poate constata existenţa unei încălcări grave şi persistente de către un stat membru a principiilor prevăzute la articolul 6. În acest caz, hotărând cu majoritate calificată, Consiliul ar putea decide să priveze temporar statul membru vizat de anumite drepturi prevăzute prin tratate. Tratatul de la Nisa a completat acest dispozitiv printr-o procedură care vizează un risc clar de încălcare gravă a acestor principii de către un stat membru [articolul 7 alineatul (1) din Tratatul UE].

Tratatul de la Lisabona consacră valoarea juridică a Cartei drepturilor fundamentale şi prevede un nou temei juridic pentru aderarea UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului.

OBIECTIVE

Garantarea apărării drepturilor fundamentale prin crearea, aplicarea şi interpretarea dreptului comunitar. Prin funcţia lor clasică de drepturi de apărare, drepturile fundamentale comunitare protejează individul împotriva abuzurilor de putere ale instituţiilor comunitare.

REALIZĂRI

A. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie

1. Enunţarea drepturilor

Încă din 1974, Curtea de Justiţie a decis că drepturile fundamentale vor face parte din principiile generale de drept pe care era obligată să le apere şi că, pentru aceasta, se va inspira din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre. În consecinţă, nicio măsură care este incompatibilă cu drepturile fundamentale recunoscute şi protejate de constituţiile acestor state nu ar putea fi legală (Curtea de Justiţie, Recueil 1991, p. I-2925, punctul 41). Cele mai importante drepturi fundamentale individuale recunoscute în prezent de către Curte sunt următoarele:

— demnitatea umană (Casagrande, Recueil 1974, p. 773);

— principiul egalităţii (Klöckner-Werke AG, Recueil 1962, p. 653);

— interzicerea discriminării (Defrenne/Sabena, Recueil 1976, pagina 455);

— libertatea de asociere (Gewerkschaftsbund, Massa et al., Recueil 1974, p. 917 şi 925);

— libertatea religioasă şi de credinţă (Prais, Recueil 1976, p. 1589 şi 1599);

— protejarea vieţii private (National Panasonic, Recueil 1980, p. 2033, 2056 şi următoarele);

— secretul medical (Comisia/Republica Federală Germania, Recueil 1992, p. 2575);

— dreptul de proprietate (Hauer, Recueil 1979, p. 3727, 3745 şi următoarele);

— libertatea de alegere a ocupaţiei (Hauer, Recueil 1979, p. 3727);

— libertatea comerţului (International Trade Association, Recueil 1970, p. 1125, 1135 şi

     următoarele);

— libertatea economică (Usinor, Recueil 1984, p. 4177 şi următoarele);

— libertatea concurenţei (Franţa, Recueil 1985, p. 531);

— respectarea vieţii de familie (Comisia/Germania, Recueil 1989, p. 1263);

— dreptul la o protecţie juridică eficientă şi la un proces echitabil (Johnston/Chief Constable of the

     Royal Ulster Constabulary, Recueil 1986, p. 1651 şi următoarele şi 1682; Pecastaing/Belgia,

     Recueil 1980, p. 691 şi următoarele şi 716);

— inviolabilitatea domiciliului (Hoechst AG/Comisia, Recueil 1989, p. 2919);

— libertatea de opinie şi de publicare (VBVB, VBBB, Recueil 1984, p. 9 şi următoarele şi 62).

 

2. Domeniul de protecţie

În cazul în care se constată încălcarea unui drept fundamental, Curtea de Justiţie pronunţă cu titlu retroactiv nulitatea actului sau a acţiunii atacate. Decizia acesteia are caracter obligatoriu pentru toate părţile.

Cu toate acestea, jurisprudenţa Curţii impune limite în ceea ce priveşte apărarea drepturilor fundamentale:

— aceste drepturi trebuie introduse în structura şi obiectivele Comunităţii. Ele trebuie deci considerate întotdeauna din perspectiva funcţiei sociale a activităţii protejate (Internationale Handelsgesellschaft, Recueil 1970, p. 1125);

— o altă limitare: principiul proporţionalităţii şi garantării esenţei dreptului. Aceasta înseamnă că, atunci când intervine într-un domeniu protejat de un drept fundamental, Comunitatea nu poate nici să încalce principiul proporţionalităţii, nici să aducă atingere conţinutului esenţial al dreptului (Schräder/Hauptzollamt Gronau, Recueil 1989, p. 2237, punctul 15).

Comunitatea Europeană este obligată să respecte drepturile fundamentale. Statele membre nu sunt obligate să respecte normele minime pe care le conţin aceste drepturi decât atunci când aplică dreptul comunitar [articolul 10 alineatul (5) din Tratatul CE] (a se vedea hotărârea Kremzow/Republica Austria din 29 mai 1997, Recueil p. I-2629, punctele 15 şi următoarele şi punctul 19).

Când adoptă acte care ţin de dreptul comunitar derivat cu privire la drepturile fundamentale, instituţiile comunitare trebuie să ia în considerare, de asemenea, dispoziţiile internaţionale legate de drepturile omului şi să respecte, în special, normele Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului.

B. Carta drepturilor fundamentale

1. Procedură de elaborare

— Consiliul European a decis elaborarea principiului unei Carte europene a drepturilor fundamentale de către o instanţă ad-hoc, alcătuită din reprezentanţi ai mai multor instituţii constituite (reuniunea de la Tampere din octombrie 1999).

— Această instanţă, care a adoptat numele de „convenţie”, a luat măsuri inovatoare, publicându-şi documentele de lucru şi dezbaterile.

— Carta a fost proclamată de Comisia Europeană, Consiliu şi Parlamentul European la 7 decembrie 2000, în cursul Consiliului European de la Nisa.

2. Conţinut

a. Drepturile enunţate de Cartă se împart în trei categorii:

drepturile civile: drepturile omului şi drepturile aplicabile în cadrul procedurii juridice, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, adoptată de Consiliul Europei;

drepturile politice, care sunt proprii cetăţeniei europene create prin tratate;

drepturile economice şi sociale, care le reiau pe cele enunţate de Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor, adoptată la 9 decembrie 1989, la Reuniunea la nivel înalt de la Strasbourg, de către şefii de stat sau de guvern ai celor unsprezece state membre, sub forma unei declaraţii.

Aceste drepturi nu reprezintă o inovaţie: Carta a fost stabilită conform unui „drept constant”, adică reuneşte drepturile fundamentale deja recunoscute prin tratatele comunitare, principiile constituţionale comune ale statelor membre, Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi Cartele sociale ale UE şi ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, textul oferă un loc special problemelor care decurg din dezvoltarea actuală şi viitoare a tehnologiilor informaţiei sau a ingineriei genetice atunci când consacră drepturi cum ar fi protecţia datelor personale sau drepturile legate de bioetică. Acesta răspunde, de asemenea, cerinţelor contemporane referitoare la transparenţă şi imparţialitate în funcţionarea administraţiei comunitare, reluând dreptul de acces la documentele administrative, care sintetizează jurisprudenţa Curţii în materie.

b. Prezentarea drepturilor

Carta reuneşte în acelaşi text toate drepturile omului. Ea pune astfel în practică principiul indivizibilităţii drepturilor fundamentale. Renunţând la distincţia care fusese menţinută până atunci în textele europene şi internaţionale între drepturi civile şi politice, pe de o parte, şi drepturi economice şi sociale, pe de altă parte, aceasta enumeră totalitatea drepturilor în jurul câtorva principii majore: demnitatea umană, libertăţile fundamentale, egalitatea între oameni, solidaritatea, cetăţenia şi justiţia.

c. Destinatari

În ceea ce priveşte respectarea principiului universalităţii, majoritatea drepturilor enumerate în Cartă sunt acordate oricărei persoane, indiferent de naţionalitatea sau de locul de reşedinţă al acesteia. Acest lucru nu este valabil şi în cazul drepturilor legate direct de cetăţenia Uniunii, care sunt acordate numai cetăţenilor (cum ar fi participarea la alegerile pentru Parlamentul European sau la alegerile locale), sau al drepturilor care sunt legate de o anumită calitate (drepturile copiilor, sau anumite drepturi sociale ale lucrătorilor, de exemplu).

Carta vizează exclusiv protejarea drepturilor fundamentale ale omului, în contextul actelor adoptate de instituţiile UE şi de statele membre pentru punerea în aplicare a tratatelor Uniunii.

3. Domeniu de aplicare

S-a pus problema valorii juridice a Cartei pentru statele membre şi instituţiile comunitare, deşi Comisia şi Parlamentul European au declarat că îi recunosc caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic, iar Curtea de Justiţie a invocat deja anumite dispoziţii din cadrul acesteia. Proiectul de Tratat de instituire a unei constituţii pentru Europa cuprindea, în partea a II-a, textul Cartei.

Un articol din Tratatul de la Lisabona face referire la Cartă – care nu este inclusă în tratatul în sine – conferindu-i un caracter juridic obligatoriu. Un protocol introduce măsuri derogatorii în favoarea Regatului Unit şi a Poloniei.

C. Aderarea UE la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa prevedea aderarea Uniunii la Convenţie (articolul I-9).

Tratatul de la Lisabona consacră această aderare.

D. Agenţia Europeană pentru Drepturi Fundamentale

Observatorul European al Fenomenelor Rasiste şi Xenofobe, înfiinţat în 1997 şi cu sediul la Viena, este transformat în Agenţia pentru Drepturi Fundamentale, în urma deciziei Consiliului European din decembrie 2003.

Cu toate acestea, competenţele Agenţiei vor fi limitate la componenta comunitară.

În ceea ce priveşte rolul său în domeniile cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală (titlul VI din Tratatul UE), Consiliul a convenit că instituţiile Uniunii şi statele membre ar putea să facă apel la competenţele Agenţiei, în funcţie de nevoi şi în mod voluntar. Consiliul va reexamina, înainte de sfârşitul lui 2009, posibilitatea de a autoriza Agenţia să îşi desfăşoare activităţile în domeniile prevăzute la titlul VI.

Regulamentul Consiliului din 15.2.2007 privind înfiinţarea Agenţiei a intrat în vigoare la 1 martie 2007.

La 28 februarie 2008, Consiliul a adoptat o decizie de instituire a unui cadru multianual al Agenţiei, care defineşte domeniile de acţiune şi priorităţile acesteia pentru 2007-2012 (Decizia 2008/203/CE a Consiliului, JO L 63, 7.3.2008). Danezul Morten Kjaerum a fost numit director al Agenţiei în martie 2008 şi şi-a început activitatea la 1 iunie 2008.

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

1. Abordare generală

PE a acordat în mod constant o importanţă deosebită respectării drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii. Din 1993, acesta organizează, în fiecare an, o dezbatere şi adoptă o rezoluţie cu privire la această temă, pe baza unui raport al Comisiei sale pentru libertăţi civile, justiţie şi afaceri interne.

2. Acţiuni speciale

PE a acordat interes în special codificării acestor drepturi într-un document cu valoare juridică obligatorie.

Acesta s-a aflat la originea declaraţiei de principiu privind definirea drepturilor fundamentale, adoptată de cele trei instituţii politice ale Uniunii (Comisia, Consiliul şi PE), la 5 aprilie 1977 şi extinsă în 1989.

În 1994, Parlamentul European a elaborat un catalog al drepturilor fundamentale garantate de Uniune.

Acesta a acordat o importanţă esenţială elaborării Cartei, transformând-o în „una dintre priorităţile sale de natură constituţională” şi precizând exigenţele sale, în special, acelea ca documentul:

— să fie înzestrat în totalitate cu un caracter obligatoriu din punct de vedere juridic prin intermediul includerii sale în Tratatul Uniunii („o Cartă care ar constitui o simplă declaraţie fără caracter obligatoriu şi care s-ar limita la a enumera drepturi existente ar înşela aşteptările legitime ale cetăţenilor”); astfel, a solicitat ca aceasta să fie inclusă în Tratatul de la Nisa, iar în prezent solicită să fie inclusă în noul tratat constituţional;

— să nu poată fi modificat decât prin aceeaşi procedură prin care a fost elaborat, respectând deci dreptul oficial de aviz conform al PE;

— să conţină o clauză prin care să se solicite aprobarea PE pentru orice restricţie cu privire la drepturile fundamentale;

— să recunoască indivizibilitatea drepturilor fundamentale, extinzându-şi câmpul de aplicare la toate instituţiile şi organele Uniunii Europene, precum şi la toate politicile acesteia, inclusiv cele care ţin de al doilea şi al treilea pilon din cadrul competenţelor şi funcţiilor care i-au fost încredinţate prin tratate;

— să aibă caracter obligatoriu pentru statele membre în momentul în care acestea aplică sau transpun dispoziţii din dreptul comunitar (rezoluţiile din 16 septembrie 1999 şi din 23 octombrie 2002).

În sfârşit, Parlamentul European a solicitat în mod regulat ca UE să adere la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului, subliniind că această aderare nu ar conferi un caracter redundant unei carte comunitare cu valoare juridică obligatorie.

Parlamentul a solicitat, în repetate rânduri, înfiinţarea unei Agenţii pentru drepturi fundamentale. Într-o rezoluţie din 26 mai 2005, care constituie o cerere de iniţiativă legislativă conform articolului 192 din Tratatul CE, acesta subliniază că Agenţia trebuie să monitorizeze evoluţia punerii în aplicare a Cartei şi a dispoziţiilor din tratat. Aceasta trebuie să garanteze calitatea şi coerenţa politicii UE în ceea ce priveşte drepturile omului. Agenţia trebuie să fie independentă. A fost iniţiat un dialog tripartit neoficial între Parlamentul European, Consiliu şi Comisie pentru a se defini structura şi mandatul Agenţiei.

Parlamentul European a subliniat necesitatea ca Agenţia să îşi poată desfăşura activităţile în domeniile prevăzute la titlul VI din Tratatul privind UE, şi anume în domeniul cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală.

 

 

III. Libera circulaţie a persoanelor

Libera circulaţie a persoanelor în UE presupune eliminarea controalelor la frontierele interne. Aceasta este reglementată prin acordurile Schengen încorporate în Tratatul CE şi prin Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Mai multe directive guvernează regimul juridic aplicabil cetăţenilor ţărilor terţe.

TEMEI JURIDIC

— Articolul 14 din Tratatul CE (TCE): de instituire a pieţei interne şi a liberei circulaţii a persoanelor.

— Articolul 18 din TCE: cetăţenii Uniunii au drept de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre.

— Tratatul de aderare semnat la 16 aprilie 2003, Partea a IV-a: Dispoziţii temporare.

— Titlul IV (articolul 61 şi următoarele din TCE): „Vize, azil, imigrare şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor” (*4.11.2 şi *4.11.3 pentru măsurile privind cetăţenii ţărilor terţe).

OBIECTIVE

Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte integrantă a unui concept mai larg, şi anume piaţa internă, potrivit căruia nu pot exista frontiere interne, iar circulaţia persoanelor nu poate fi împiedicată. Conceptul de liberă circulaţie a persoanelor şi-a modificat înţelesul iniţial. Primele dispoziţii privind subiectul în cauză făceau referire doar la libera circulaţie a persoanelor considerate drept agenţi economici, fie angajaţi, fie furnizori de servicii (*3.2.2. şi *3.2.3). Conceptul s-a extins treptat astfel încât acesta cuprinde totalitatea cetăţenilor UE, indiferent de activitatea economică a acestora, precum şi cetăţenii ţărilor terţe, întrucât, în urma eliminării controalelor la frontierele interne, persoanele nu mai puteau fi supuse controlului în vederea verificării cetăţeniei.

REALIZĂRI

A. Modificări introduse prin Tratatul de la Amsterdam

1. Spaţiul Schengen

Cea mai importantă etapă a constituirii pieţei interne care să nu obstrucţioneze libera circulaţie a persoanelor a fost încheierea celor două acorduri Schengen, şi anume Acordul Schengen din 14 iunie 1985 şi Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen din 19 iunie 1990, care a intrat în vigoare la 26 martie 1995.

Normele Schengen se aplică în cea mai mare parte a statelor europene, acoperind o populaţie de peste 400 de milioane de locuitori şi o suprafaţă totală de 4 268 633 km².

a. Încorporarea sistemului Schengen şi a altor aspecte ale cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (JAI) în „pilonul comunitar”

Iniţial, Convenţia privind punerea în aplicare a Acordului Schengen a constituit o parte integrantă a cooperării în domeniul justiţiei şi afacerilor interne (CJAI) în cadrul Uniunii Europene. Acest lucru însemna că nu făcea parte din dreptul comunitar, luând forma unei simple cooperări interguvernamentale. Protocolul la Tratatul de la Amsterdam prevede transferul „acquis-ului Schengen” către un nou titlu IV, cuprinzând articolul 61 şi următoarele din TCE privind „Vizele, azilul, imigrarea şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor”. Prin urmare, multe dintre aspectele acoperite de Acordul Schengen au fost transferate în sfera de activitate a Comunităţii. Întrucât marea majoritatea a prevederilor acordurilor Schengen fac parte din acquis-ul UE, la momentul ultimei extinderi UE la 1 mai 2004 ţările în curs de aderare nu au mai avut opţiunea de neparticipare (articolul 8 din Protocolul Schengen).

b. Ţări participante

În prezent există 24 de membri cu drepturi depline ai spaţiului Schengen, la care se adaugă Monaco (considerat ca parte a Franţei): Belgia, Germania, Franţa, Grecia, Italia, Luxemburg, Ţările de Jos, Portugalia, Spania, Austria, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria, Estonia, Letonia, Lituania, Malta şi Slovenia. În cazul celor 9 noi state membre care au aderat în mai 2004 (Cipru nu a îndeplinit criteriile) au fost eliminate controalele la frontierele interne terestre şi maritime la 21 decembrie 2007, în timp ce restricţiile privind frontierele aeriene au fost ridicate la 30 martie 2008.

Nu toate statele membre ale spaţiului Schengen sunt şi state membre ale UE. Irlanda şi Regatul Unit nu sunt membre Schengen, însă au posibilitatea de a adera la aplicarea anumitor aspecte din cadrul acquis-ului Schengen.

La 1 ianuarie 2007 alte două state (Bulgaria şi România) au devenit membre UE. Cele două noi state membre nu au devenit în mod automat membri operaţionali cu drepturi depline ai cooperării Schengen. Dobândirea statutului de membru al cooperării Schengen este un proces care cuprinde două etape. Pe durata negocierilor de aderare, noile state membre au acceptat acquis-ul Schengen. În vederea eliminării controalelor la frontieră, este necesară o verificare separată şi o decizie specifică a Consiliului European.

Elveţia a semnat Convenţia Schengen la 26 octombrie 2004. Aceasta va dobândi statutul de membru cu drepturi depline al sistemului Schengen în urma unei decizii a Consiliului European. Procedura este asemănătoare cu cea survenită în momentul în care ţările nordice au devenit membre Schengen cu drepturi depline.

Cipru şi Elveţia, care nu este membră UE, speră să adere anul acesta, iar România şi Bulgaria, până în 2011.

c. Domeniu de aplicare

— Eliminarea controalelor la frontierele interne pentru toate persoanele.

— Luarea de măsuri în vederea consolidării şi armonizării controalelor la frontierele externe:

§  toţi cetăţenii UE pot pătrunde în spaţiul Schengen prin simpla prezentare a cărţii de identitate sau a paşaportului;

§  politica comună privind vizele: cetăţenii ţărilor terţe incluse în lista comună a statelor nemembre ale căror cetăţeni necesită o viză de intrare au dreptul la o singură viză valabilă pentru întreg spaţiul Schengen; cu toate acestea, statele membre pot solicita viză în cazul celorlalte ţări terţe;

§  armonizarea tratamentului solicitanţilor de azil. Acest aspect a fost preluat de Convenţia de la Dublin, care a intrat în vigoare la 1 septembrie 1997 în cazul celor doisprezece semnatari iniţiali, la 1 octombrie 1997 în cazul Austriei şi Suediei şi la 1 ianuarie 1998 în cazul Finlandei. Începând cu 1 septembrie 2003, Regulamentul Dublin II oferă temeiul juridic pentru elaborarea criteriilor şi mecanismului de determinare a statului responsabil cu examinarea unei solicitări de azil în unul dintre statele membre ale UE (exceptând Danemarca, dar incluzând Islanda şi Norvegia) din partea unui cetăţean al unei ţări terţe. Cu toate acestea, începând de la această dată, Convenţia de la Dublin rămâne în vigoare între Danemarca şi celelalte state membre ale UE (inclusiv Islanda şi Norvegia);

§  cooperare poliţienească şi judiciară: forţele poliţieneşti cooperează în vederea detectării şi combaterii infracţiunilor şi au dreptul de a urmări infractorii fugari pe teritoriul unui stat vecin membru al spaţiului Schengen.

Sistemul de Informaţii Schengen (SIS) este esenţial pentru funcţionarea eficace a Convenţiei: acesta furnizează informaţii cu privire la intrarea cetăţenilor ţărilor terţe, eliberarea de vize şi cooperarea poliţienească; accesul la SIS este rezervat în primul rând poliţiei şi autorităţilor responsabile pentru controalele la frontieră. Mai mult, baza de date actuală a Sistemului de Informaţii Schengen (SIS) dispune de o capacitate limitată. Un nou sistem, SIS II, ar trebui pus în aplicare până la 31 decembrie 2008. Datorită întârzierilor în lansarea SIS II, Portugalia a pus la dispoziţie o versiune modificată a propriului sistem SIS 1+, numit „SISone4all” („SIS unul pentru toţi”). „SISone4all” este o soluţie temporară menită să permită statelor membre ale UE-2004 (Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia Slovenia şi Ungaria) să se alăture sistemului Schengen.

d. Consecinţe instituţionale

— Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam, Consiliul a înlocuit Comitetul Executiv al Convenţiei Schengen. De asemenea, în conformitate cu Titlul IV din TCE, Consiliul a trebuit să adopte, pe parcursul a cinci ani, măsuri „pentru a crea treptat un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie” în domeniile referitoare la vize, azil, imigrare şi alte politici privind libera circulaţie a persoanelor, pentru a se asigura că cetăţenii Uniunii, precum şi cetăţenii ţărilor terţe nu sunt controlaţi la trecerea frontierelor interne. De asemenea, este responsabil de reglementarea măsurilor standard aplicabile în cazul controalelor persoanelor la frontierele externe şi a normelor standard privind eliberarea vizelor şi acordarea libertăţii de a circula pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii ţărilor terţe. Consiliul s-a concentrat asupra acestor măsuri complementare aparţinând legislaţiei secundare în rezoluţia sa din 18 decembrie 1997 de stabilire a priorităţilor.

— În urma transferului unor aspecte ale CJAI în sfera de acţiune a Comunităţii, Curtea de Justiţie a dobândit noi competenţe, întrucât măsurile în temeiul noului titlu IV din TCE intră în competenţa Curţii, cu condiţia să nu se refere la eliminarea controalelor la frontiere, la menţinerea ordinii publice şi la apărarea securităţii interne în temeiul articolului 68 alineatul (2).

2. Spaţiul Uniunii Europene

Deoarece Convenţia Schengen nu este încă aplicată efectiv în toate statele membre, teritoriul Uniunii ca întreg ar trebui luat în considerare în mod separat faţă de spaţiul Schengen.

a. Cetăţenii UE şi familiile lor

În scopul de a transforma Comunitatea într-un veritabil spaţiu al libertăţii şi mobilităţii pentru toţi cetăţenii Comunităţii, Consiliul garantează drepturi de şedere următoarelor categorii de persoane, cu excepţia lucrătorilor:

— pensionarilor: persoane angajate sau care exercită activităţi independente şi care şi-au încetat activitatea profesională (Directiva 90/365/CEE);

— studenţilor: care îşi exercită dreptul la formare profesională (Directiva 90/336/CEE);

— altor categorii: tuturor persoanelor care nu beneficiază încă de dreptul de şedere (Directiva 90/364/CEE);

— membrii familiei (soţul/soţia şi copiii sub 21 de ani, indiferent de cetăţenie) au dreptul de a locui împreună cu un cetăţean al oricărui stat membru care este angajat pe teritoriul altui stat membru [Regulamentul (CEE) nr. 1612/68, Directiva 73/148/CEE, Directiva 90/364/CEE, Directiva 90/365/CEE, Directiva 93/96/CEE].

Directivele în cauză cer statelor membre să acorde dreptul de şedere persoanelor în cauză, precum şi unor membri ai familiilor acestora (inclusiv, în unele cazuri, membrii familiei pe linie ascendentă), cu condiţia ca aceştia să dispună de resurse adecvate pentru a nu deveni o povară pentru sistemele de asistenţă socială ale statelor membre şi să aibă asigurare medicală. Cu toate acestea, drepturile membrilor de familie sunt derivate şi dependente de drepturile cetăţeanului UE din familia respectivă; acesta din urmă trebuie să-şi fi exersat efectiv dreptul la libera circulaţie. În cazul în care membrii familiei nu sunt cetăţeni UE, acestora li se poate cere să deţină o viză de intrare în statul membru unde îşi au reşedinţa.

În 2004, Uniunea a adoptat o directivă privind dreptul cetăţenilor Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre: Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE.

b. Legislaţia în vigoare

Directiva 2004/38/CE reconciliază măsurile parţiale din corpusul legislativ complex care a reglementat domeniul până în prezent. Noile măsuri sunt menite, printre altele, să încurajeze cetăţenii Uniunii să îşi exerseze dreptul de liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, să reducă formalităţile administrative astfel încât acestea să cuprindă doar strictul necesar, să ofere o definiţie mai bună a statutului membrilor familiei şi să limiteze sfera de aplicare în ceea ce priveşte refuzul intrării sau încetarea dreptului de şedere. De asemenea, aceasta lărgeşte definiţia conceptului de familie astfel încât acesta să includă partenerii necăsătoriţi. În temeiul Directivei 2004/38/CE, membrii familiei includ: soţul/soţia; partenerul înregistrat, în cazul în care legislaţia statului membru gazdă consideră parteneriatele înregistrate drept echivalentul căsătoriei; descendenţii direcţi care au sub 21 de ani sau care sunt în întreţinere şi cei ai soţului/soţiei sau partenerului, astfel cum se menţionează mai sus; rudele directe în linie ascendentă aflate în întreţinere şi cele ale soţului/soţiei sau partenerului.

Directiva a fost transpusă în legislaţia naţională şi a început să fie pusă în aplicare de către toate statele membre începând cu 30 aprilie 2006. În prezent, aceasta înlocuieşte măsurile juridice menţionate mai sus.

c. Perioada de tranziţie pentru lucrătorii din noile state membre UE

Tratatul de aderare, semnat la 16 aprilie 2003 (Actul de aderare, partea IV: Dispoziţii temporare), permite „vechilor” state membre ale UE-15 să introducă aşa-zisele „măsuri de tranziţie” pentru cetăţenii celor zece state membre ale UE-2004, cu excepţia cazurilor particulare ale Ciprului şi Maltei. Tratatul de aderare semnat la 25 aprilie 2005 permite statelor membre ale UE-25 să introducă astfel de măsuri pentru cetăţenii celor două noi state membre ale UE-2007.

Perioadele de tranziţie sunt împărţite în trei etape distincte:

În ceea ce priveşte Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia şi Slovenia:

— În decursul primei etape, cuprinsă între 2004 şi 2006, libera circulaţie a lucrătorilor a fost lăsată exclusiv la latitudinea statelor membre ale UE-15. Irlanda, Regatul Unit şi Suedia au fost singurele trei state membre ale Uniunii care nu au restricţionat accesul pe piaţa forţei de muncă. În conformitate cu cerinţele Tratatului de aderare, Comisia a redactat un raport privind prima etapă a măsurilor de tranziţie, care a fost înaintat Consiliului de Miniştri la 8 februarie 2006. În urma examinării raportului Comisiei de către Consiliu, statele membre ale UE-15 au trebuit să înştiinţeze Comisia, până la 20 aprilie 2006, cu privire la decizia de a continua să restricţioneze sau nu libera circulaţie a lucrătorilor din noile state membre sau de a continua aplicarea acordurilor bilaterale pentru o nouă perioadă de trei ani (şi anume până în 2009). În prezent, 10 dintre statele membre ale UE-15 şi-au deschis piaţa forţei de muncă în întregime: Regatul Unit, Irlanda, Suedia, Spania, Grecia, Portugalia, Ţările de Jos şi Luxemburg. Belgia, Franţa, Danemarca şi Germania şi-au simplificat procedurile sau au redus restricţiile pentru anumite profesii.

Ungaria încă mai aplică măsuri reciproce. Slovenia a încetat să mai aplice măsuri reciproce la 25 mai 2006, iar Polonia, la 17 ianuarie 2007. Niciunul dintre cele 8 noi state membre UE nu a solicitat permisiunea de a restricţiona accesul lucrătorilor din alte noi state membre.

— În cele din urmă, până în 2009, nicio legislaţie naţională nu ar trebui să aplice măsuri de tranziţie care să restricţioneze accesul la piaţa muncii. Cu toate acestea, oricare dintre statele membre în cauză care întâmpină dificultăţi deosebite care ar putea conduce la „perturbări ale pieţei forţei de muncă sau ar reprezenta o ameninţare în acest sens” poate cere Comisiei o prelungire suplimentară de doi ani, în temeiul unor circumstanţe excepţionale sau neprevăzute.

Prin urmare, pentru o perioadă de până la şapte ani (care a fost desemnată în mod oficial drept „formula 2 + 3 + 2”), care poate dura, eventual, până în 2011, nu vor exista schimbări majore pentru lucrătorii şi furnizorii de servicii din cele opt noi state membre care ar dori să-şi exercite pe deplin dreptul la libera circulaţie, precum şi libertăţile fundamentale.

În decursul unei perioade de până la 7 ani de la aderarea a două noi state membre la 1 ianuarie 2007 (Bulgaria şi România), pot fi aplicate anumite condiţii care să restricţioneze libera circulaţie a lucrătorilor:

— În primul rând, între 2007 şi 2009 accesul la pieţele forţei de muncă ale celor 25 de state membre va depinde de măsurile şi politicile naţionale, precum şi de acordurile bilaterale pe care acestea le-au încheiat cu noile state membre.

— În al doilea rând, până în 2009 Comisia Europeană va redacta un raport care va sta la baza unei evaluări din partea Consiliului de Miniştri privind funcţionarea măsurilor de tranziţie. Statele membre trebuie să înştiinţeze Comisia dacă intenţionează să continue aplicarea măsurilor naţionale pentru următoarea perioadă de până la trei ani sau dacă intenţionează să acorde dreptul la liberă circulaţie a lucrătorilor.

— În cele din urmă, până în 2012 ar trebui ca lucrătorii să aibă dreptul la liberă circulaţie. Cu toate acestea, oricare dintre cele 25 de state membre poate cere Comisiei autorizaţia de a continua aplicarea de măsuri naţionale pentru încă o perioadă de doi ani, în cazul în care înregistrează perturbări grave ale pieţei forţei de muncă. Prin urmare, din 2014 – şapte ani de la aderare – lucrătorii din noile state membre vor avea dreptul deplin la liberă circulaţie.

d. Resortisanţii din ţările terţe

În dispoziţiile Tratatului de la Amsterdam, resortisanţii din ţările terţe şi-au găsit în sfârşit locul în dreptul comunitar. Anumite categorii de resortisanţi din ţările terţe beneficiau deja de protecţie prin intermediul dreptului comunitar. Aceştia sunt:

— membrii familiei unui cetăţean UE;

— resortisanţi din ţările legate de UE printr-un acord de asociere sau cooperare;

— lucrători ai unei întreprinderi cu sediul într-un stat membru în numele căreia prestează servicii în alt stat membru (a se vedea hotărârea Curţii Europene de Justiţie în cauza Vander Elst C-43/93, prin care Curtea a hotărât că resortisanţii din ţările terţe care beneficiază de dreptul de a furniza servicii deţinut de către angajatorul lor au într-adevăr dreptul de a intra în alte state membre în scopul de a-şi onora contractele de muncă).

Principalele măsuri legislative ale UE în vederea extinderii dreptului la libera circulaţie al resortisanţilor din ţări terţe:

§  Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei (JO L 251, 3.10.2003);

§  Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul resortisanţilor ţărilor terţe care sunt rezidenţi pe termen lung, în temeiul articolului 63 alineatul (4) (JO L 16, 23.1.2004);

§  Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condiţiile de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat (JO L 375, 23.12.2004);

§  Directiva Consiliului şi două propuneri de recomandări privind admiterea resortisanţilor ţărilor terţe în vederea realizării de cercetări ştiinţifice în Uniunea Europeană, COM(2004) 178 din16 martie 2004;

§  Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificării profesionale (JO L 255, 30.9.2005);

§  Directiva 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanţilor ţărilor terţe în scopul desfăşurării unei activităţi de cercetare ştiinţifică (JO L 289, 3.11.2005);

§  Regulamentul (CE) nr. 635/2006 al Comisiei din 25 aprilie 2006 de abrogare a Regulamentului (CEE) nr. 1251/70 privind dreptul lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au ocupat un loc de muncă (JO L 112, 26.4.2006);

§  Directiva 2006/100/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006 de adaptare a anumitor directive din domeniul libertăţii de circulaţie a persoanelor, având în vedere aderarea Bulgariei şi a României (JO L 363, 20.12.2006);

§  Decizia Consiliului din 18 decembrie 2006 de numire a membrilor titulari şi supleanţi italieni, maltezi şi suedezi ai Comitetului consultativ pentru libera circulaţie a lucrătorilor (JO C 320, 28.12.2006);

§  Regulamentul (CE) 1430/2007 al Comisiei din 5 decembrie 2007 de modificare a anexelor II şi III la Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 320, 6.12.2007);

§  Decizia 2007/172/CE a Comisiei din 19 martie 2007 de instituire a grupului de coordonatori pentru recunoaşterea calificărilor profesionale (JO L 79, 20.3.2007);

§ propunerea de directivă a Consiliului privind o procedură unică de solicitare a unui permis unic pentru resortisanţii din ţările terţe în vederea şederii şi ocupării unui loc de muncă pe teritoriul statelor membre şi un set comun de drepturi pentru lucrătorii din ţările terţe cu şedere legală pe teritoriul unui stat membru [SEC(2007) 1393] [SEC(2007) 1408] şi

§  propunerea de directivă a Consiliului privind condiţiile de intrare şi şedere a resortisanţilor din ţările terţe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate [SEC(2007) 1382] [SEC(2007) 1403].

e. Restricţii privind libera circulaţie

Libera circulaţie se află sub rezerva restricţiilor justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică şi sănătate publică [articolul 39 alineatul (3), articolul 46 alineatul (1) şi articolul 55 din TCE]. Aceste excepţii trebuie să fie interpretate cu stricteţe, iar limitele exercitării şi sferei de acţiune ale acestora sunt stabilite de principiile generale de drept, cum ar fi principiile nediscriminării, proporţionalităţii şi protecţiei drepturilor fundamentale.

B. Modificări introduse prin Tratatul de la Nisa

În temeiul Tratatului de la Nisa, deciziile privind vizele, azilul şi politica în domeniul imigrării trebuie să fie luate în principal prin procedura de codecizie. Trecerea la votul cu majoritate calificată este prevăzută la articolul 63 din Tratatul CE pentru chestiunile referitoare la azil şi la protecţie temporară, însă se află sub rezerva adoptării unanime prealabile a unui cadru legislativ comun privind azilul.

În conformitate cu declaraţia semnată de către şefii de state sau de guverne, trecerea la votul cu majoritate calificată şi la codecizie va avea loc începând cu 1 mai 2004 (fără necesitatea unei decizii unanime), în ceea ce priveşte:

— articolul 62 din Tratatul CE, privind măsurile de stabilire a condiţiilor referitoare la libera circulaţie a resortisanţilor din statele nemembre cu şedere legală pe teritoriul UE;

— articolul 63 din Tratatul CE, privind imigrarea clandestină şi repatrierea persoanelor aflate în situaţie de şedere ilegală.

 

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

Parlamentul doreşte să garanteze în cea mai mare măsură cu putinţă libera circulaţie a tuturor persoanelor în cadrul frontierelor interne ale Uniunii. În opinia sa, aceasta este o condiţie esenţială pentru funcţionarea pieţei interne.

Parlamentul a salutat cu căldură Directiva 2004/38/CE, întrucât transpunerea corectă şi rapidă a acesteia în legislaţiile naţionale ale statelor membre ar aduce o serie de îmbunătăţiri extrem de benefice. Dificultăţile cu care se confruntă cetăţenii care doresc să-şi exercite drepturile aproape că ar dispărea. Mai mult, Parlamentul consideră că nu ar trebui să se facă distincţie în cadrul frontierelor interne între dreptul la libera circulaţie al cetăţenilor Comunităţii şi cel al cetăţenilor ţărilor terţe. Dreptul la libera circulaţie reprezintă un drept uman fundamental; orice restricţie privind libertatea în cauză împiedică accesul cetăţenilor ţărilor terţe la piaţa internă. Chiar dacă eliminarea frontierelor interne implică o serie de măsuri complementare, acest lucru nu trebuie să constituie un pretext pentru introducerea controalelor sistematice în zonele de frontieră sau pentru închiderea ermetică a frontierelor externe.

Parlamentul este foarte hotărât în ceea ce priveşte necesitatea ca, în procesul ulterior semnării Tratatului de la Nisa, procedura de codecizie să fie extinsă la toate domeniile din cadrul justiţiei şi afacerilor interne, inclusiv drepturile cetăţenilor ţărilor terţe. Parlamentul consideră că este esenţială asigurarea unui echilibru între obiectivele de libertate, securitate şi justiţie, ţinându-se cont de drepturile fundamentale şi de libertăţile cetăţenilor. În acest scop, Parlamentul European sprijină în mod considerabil progresele pe care Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat şi în special articolul 294 din acesta, le-ar aduce în domeniul libertăţii, securităţii şi justiţiei, cum ar fi competenţele codecizionale în majoritatea chestiunilor legate de SLSJ (spaţiul de libertate, securitate şi justiţie). Mai mult, majoritatea deciziilor din cadrul Consiliului ar fi adoptate prin vot cu majoritate calificată, fapt care ar accelera dezvoltarea SLSJ.

 

 

IV. Drepturi electorale şi eligibilitate

Tratatul de la Maastricht recunoaşte dreptul cetăţenilor europeni de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European sau la alegerile locale în statul membru în care îşi au reşedinţa. Aceste drepturi sunt prevăzute în Directiva 94/80/CE a Consiliului privind alegerile municipale şi în Directiva 93/109/CE a Consiliului privind alegerile pentru Parlamentul European.

TEMEI JURIDIC

Articolele 19 şi 189-191 din Tratatul CE (TCE).

OBIECTIVE

Începând cu 1976 (Actul din 20 septembrie 1976, astfel cum a fost modificat prin Decizia 2002/772/CE, Euratom a Consiliului din 25 iunie 2002 şi 23 septembrie 2002), cetăţenii UE au avut dreptul de a-şi alege reprezentanţii în Parlamentul European în statul membru ai cărui resortisanţi sunt. În plus, Tratatul de la Maastricht a conferit tuturor cetăţenilor unui stat membru UE dreptul de alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European şi la alegerile locale din statul membru în care îşi au reşedinţa – indiferent dacă sunt sau nu resortisanţi ai statului respectiv – în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acelui stat. Prin eliminarea condiţiei deţinerii naţionalităţii pe care majoritatea statelor membre o ataşaseră anterior exersării dreptului de a alege şi de a fi ales, acest drept ameliorează integrarea cetăţenilor Uniunii în ţara gazdă.

REALIZĂRI

A. Drepturi privind alegerile locale

1. Principiu

Directiva 94/80/CE a Consiliului din 19 decembrie 1994 (astfel cum a fost modificată prin Directiva 96/30/CE din 13 mai 1996) privind drepturile referitoare la alegerile locale acordă tuturor cetăţenilor Uniunii dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale din statul membru unde îşi au domiciliul, fără a substitui acest drept drepturilor electorale din statul lor de provenienţă, care în mod natural le oferă o mai mare libertate.

2. Limitări

În scopul de a-şi proteja propriile interese suverane, statele membre pot stipula faptul că doar propriii lor cetăţeni pot fi aleşi în funcţii în cadrul organului executiv al unei unităţi guvernamentale locale. În temeiul unor dispoziţii privind alegerile naţionale, această participare la organele executive include voturi secrete în referendumuri individuale, care sunt considerate a fi diferite de alegerile generale pentru autorităţile locale. Cu toate acestea, posibilitatea ca resortisanţii altor state membre să îşi exercite dreptul de a fi ales nu trebuie să fie afectat într-un mod nejustificat. În ceea ce priveşte participarea la alegerile locale, toţi cetăţenii Uniunii sunt în esenţă trataţi ca resortisanţi.

Pot fi invocate derogări – de exemplu o perioadă minimă de rezidenţă mai lungă drept condiţie de participare la alegerile locale – de către statele membre în care proporţia de cetăţeni UE care nu sunt resortisanţi ai statului respectiv şi care sunt eligibili pentru a alege şi pentru a fi aleşi depăşeşte 20 % din totalul corpului electoral; această derogare se aplică în prezent în Luxemburg şi în cazul anumitor unităţi guvernamentale din Belgia. Cu toate acestea, Belgia nu a invocat niciodată derogarea.

La nivel naţional, se poartă discuţii privind dreptul resortisanţilor ţărilor terţe de a vota. Începând cu Tratatul de la Maastricht, în Uniune au coexistat două situaţii: ţările în care resortisanţii ţărilor terţe au dreptul de a alege la alegerile locale (Irlanda, Danemarca, Finlanda, Ţările de Jos, Suedia) şi ţările în care acest drept nu este recunoscut (Austria, Belgia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Portugalia, Spania, Regatul Unit).

B. Alegerile pentru Parlamentul European (pentru normele comune şi dispoziţiile naţionale, *1.3.4.)

Directiva 93/109/CE din 6 decembrie 1993 de stabilire a normelor de exercitare a dreptului de a alege şi de a fi ales pentru Parlamentul European pentru cetăţenii Uniunii care îşi au reşedinţa într-un stat membru în care nu sunt resortisanţi oferă tuturor cetăţenilor Uniunii oportunitatea de a participa la alegerile pentru Parlament (în calitate de alegători sau de candidaţi) în statul de provenienţă sau în statul UE de rezidenţă, dacă acestea nu sunt unul şi acelaşi. Participarea la alegerile pentru Parlamentul European în statul de rezidenţă este guvernată de aceleaşi condiţii care se aplică cetăţenilor care deţin naţionalitatea acelui stat. Pot fi invocate derogări de către statele membre în care proporţia persoanelor care nu deţin cetăţenia UE este cu mult deasupra mediei (în jur de 29 % din totalul corpului electoral). În acest caz, se poate solicita o perioadă de rezidenţă mai lungă decât pentru resortisanţi.

 

 

ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN

A. Drepturi privind alegerile municipale

În rezoluţiile sale cu privire la proiectul de directivă privind drepturile referitoare la alegerile locale, Parlamentul s-a străduit să reducă la minimum excepţiile admise de la regula tratamentului egal cu cel oferit resortisanţilor în ceea ce priveşte dreptul de a alege şi de a fi ales.

B. Alegerile pentru Parlamentul European

În mai multe rezoluţii, Parlamentul şi-a exprimat regretul cu privire la faptul că rolul său este pur consultativ şi că nu are putere de codecizie în ceea ce priveşte actele legislative care urmează a fi adoptate în conformitate cu articolul 19 alineatul (2) din Tratatul CE. Situaţia nu s-a schimbat. Cu toate acestea, Tratatul de la Lisabona ar putea oferi posibilitatea adoptării unei „proceduri uniforme în toate statele membre sau în conformitate cu principii comune tuturor statelor membre”, după ce au fost aprobate de statele membre în conformitate cu normele lor constituţionale (articolul 223 din Tratatul privind funcţionarea UE, astfel cum a fost modificat).

Mai mult, Parlamentul a solicitat timp îndelungat ca legile electorale naţionale cu privire la aceste alegeri să fie înlocuite de un sistem uniform de alegeri pentru Parlamentul European (*1.3.4.).

 

 

V. Dreptul la petiţie

În temeiul Tratatului de la Maastricht, orice cetăţean al Uniunii Europene are dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, sub forma unei plângeri sau a unei cereri, privind o problemă care ţine de unul dintre domeniile de competenţă ale Uniunii Europene. Petiţiile sunt examinate de către Comisia pentru petiţii a Parlamentului European, care decide cu privire la admisibilitatea acestora şi care este însărcinată cu examinarea lor în colaborare cu Comisia Europeană.

TEMEI JURIDIC

Articolele 21 şi 194 din Tratatul CE, dispoziţii introduse prin Tratatul de la Maastricht (1993).

OBIECTIVE

Instituirea dreptului la petiţie are drept scop să ofere cetăţeanului european şi cetăţenilor care au domiciliul în Uniunea Europeană un mijloc simplu de a se adresa instituţiilor Uniunii pentru a formula cereri sau doleanţe.

REALIZĂRI

A. Principiile (articolul 194)

1. Titularii de drept

Dreptul la petiţie aparţine oricărui cetăţean al Uniunii Europene şi oricărei persoane fizice sau juridice care are domiciliul sau sediul social conform statutului într-un stat membru, ca individ sau ca asociaţie.

2. Domeniul de aplicare

Pentru a fi admisibile, petiţiile trebuie să se refere la subiecte care se încadrează în domeniile de competenţă ale Uniunii Europene şi care îi privesc în mod direct pe autorii acestora: această ultimă condiţie are o interpretare foarte largă.

B. Modalităţile de examinare

Acestea sunt stabilite prin Regulamentul de procedură al Parlamentului European (articolele 191-193), care stabileşte competenţa unei comisii parlamentare, care este în prezent „Comisia pentru petiţii”.

1. Admisibilitatea materială

Petiţiile trebuie să menţioneze numele, naţionalitatea şi domiciliul fiecărui petiţionar. Petiţiile trebuie să fie redactate într-una dintre limbile oficiale ale Uniunii Europene.

2. Admisibilitatea materială

Petiţiile care îndeplinesc aceste condiţii sunt înaintate Comisiei pentru petiţii care decide pentru început dacă petiţia este admisibilă. Pentru a realiza acest lucru, comisia verifică dacă subiectul se încadrează în domeniile de activitate ale Uniunii Europene. Dacă nu este cazul, petiţia este declarată respinsă. Decizia de respingere, motivată, este notificată petiţionarului, însoţită adesea de sugestia de a se adresa unui anumit organism naţional sau internaţional.

În decursul anului 2005, Comisia a declarat admisibile 628 de petiţii şi a respins 318 petiţii.

3. Examinarea

Comisia pentru petiţii formulează de regulă ulterior o cerere adresată Comisiei Europene în vederea furnizării de informaţii pertinente sau a avizului acesteia privind aspectele menţionate de către petiţionar. Comisia se adresează uneori şi altor comisii parlamentare, în special în cazul petiţiilor care solicită modificarea dispoziţiilor legislative în vigoare. Comisia pentru petiţii poate de asemenea să organizeze audieri sau poate să trimită membri la faţa locului pentru constatarea faptelor (în 2005, au fost organizate două misiuni de constatare a faptelor – în Malta, la Madrid şi în Polonia).

În situaţia în care au fost adunate suficiente informaţii, petiţia este înscrisă pe ordinea de zi a unei reuniuni a Comisiei pentru petiţii la care este invitată să participe Comisia Europeană. În cadrul reuniunii, aceasta din urmă îşi exprimă oral punctul de vedere şi formulează observaţii privind răspunsul scris oferit la problemele formulate în petiţie. Membrii Comisiei pentru petiţii au astfel ocazia să adreseze întrebări reprezentantului Comisiei Europene.

4. Soluţionarea

Aceasta diferă în funcţie de natura cazului.

— În situaţia în care petiţia se referă la un caz deosebit, care necesită o examinare individuală, Comisia Europeană poate lua legătura cu autorităţile competente sau interveni prin intermediul reprezentanţei permanente a statului membru respectiv, acest demers putându-se finaliza cu o soluţionare a problemei. Se poate întâmpla şi ca Comisia pentru petiţii să adreseze preşedintelui Parlamentului European invitaţia de a contacta autorităţile naţionale.

— În situaţia în care petiţia se referă la un subiect de interes general, de exemplu dacă Comisia Europeană constată că a fost încălcată legislaţia comunitară, aceasta poate iniţia oprocedură privind încălcarea legislaţiei comunitare, care se poate finaliza cu o hotărâre judecătorească a Curţii Europene de Justiţie pe care petiţionarul o va putea folosi ca argument.

— Petiţia poate constitui ocazia unei iniţiative politice a Parlamentului sau a Comisiei.

În toate cazurile, petiţionarul primeşte un răspuns prezentând rezultatul demersurilor care au fost întreprinse.

C. Câteva exemple

1. Raportul privind scleroza în plăci

În august 2001, într-o scrisoare către Preşedintele Parlamentului European, doamna Louise McVay a semnalat inegalităţile în privinţa tratamentelor pe care statele membre ale Uniunii Europene le pun la dispoziţia persoanelor care suferă de scleroza în plăci. Petiţionara dorea să obţină astfel o anumită recunoaştere a situaţiei sale personale şi a altor mii de persoane victime ale unei astfel de discriminări în privinţa tratamentului, persoane cărora, în majoritatea lor, li se refuză accesul la îngrijiri medicale adecvate, care este, cu toate acestea, unul dintre drepturile fundamentale ale omului. Deşi Comisia Europeană a arătat că speţa nu ţinea de legislaţia europeană, Comisia PETI a adresat petiţionarului invitaţia de a-şi expune problema în cadrul uneia dintre reuniunile sale la care erau prezente diferite asociaţii şi alţi bolnavi. Ca urmare a acestei reuniuni, Comisia PETI a redactat un raport, în strânsă cooperare cu Comisia pentru ocuparea forţei de muncă şi afaceri sociale, pentru a oferi petiţionarei un ansamblu de răspunsuri precise şi pentru a expune ceea ce comisia consideră ca fiind o strategie europeană clară şi necesară destinată combaterii acestei boli incurabile.

2. Petiţia privind societatea Equitable Life, Regatul Unit

Este vorba despre două petiţii în care clienţi ai întreprinderii de asigurări de viaţă Equitable Life au relatat despre pierderile suferite ca urmare a dificultăţilor financiare cu care s-a confruntat întreprinderea. Petiţionarii au afirmat că autorităţile din Regatul Unit nu au aplicat în mod corespunzător legislaţia europeană privind întreprinderile de asigurări.

Petiţiile au condus la constituirea unei comisii de anchetă în cadrul Parlamentului.

3. Tunelul feroviar Lyon-Torino

Cetăţenii din Val di Susa, sprijiniţi de autorităţile locale, au înaintat o petiţie în care îşi manifestau preocupările cu privire la efectele asupra mediului înconjurător şi asupra sănătăţii a construcţiei liniei ferate de mare viteză Lyon-Torino. Ca urmare a vizitei unei delegaţii a Comisiei pentru petiţii, deputaţii au încurajat elaborarea de evaluări de impact independente mai detaliate. Evaluările au fost ulterior examinate în cursul unei reuniuni comune a comisiilor pentru petiţii şi pentru transporturi, în prezenţa comisarului Barot şi a petiţionarilor. Guvernul italian a fost apoi înştiinţat cu privire la concluziile evaluărilor. Dosarul rămâne deschis şi lucrările sunt continuate în cadrul Comisiei PETI, în colaborare cu comisiile care se ocupă de transporturi şi de mediul înconjurător.

4. Încălcarea legii privind amenajarea urbană în Valencia, Spania

Numeroase petiţii, semnate de peste 15 000 de persoane, au contestat o lege de urbanism adoptată de către regiunea autonomă Valencia (lege numită LRAU), care, potrivit petiţionarilor, le încălca drepturile de proprietari de bunuri imobiliare. Comisia pentru petiţii a trimis două misiuni de anchetă la faţa locului. Acţiunea Comisiei PETI a obligat autorităţile regiunii autonome Valencia să modifice legislaţia, însuşi Parlamentul fiind invitat să propună recomandări în materie. Recomandările au făcut obiectul unei rezoluţii în decembrie 2005.

5. Proiectul autostrăzii M30 în Madrid, Spania

Misiunea de anchetă organizată la Madrid în iunie 2006 se înscrie în contextul mai multor petiţii privind un proiect de prelungire a autostrăzii care traversează oraşul Madrid (M30). Petiţionarii contestă în principal absenţa studiilor de impact de care ar fi trebuit să depindă un proiect de această natură şi dimensiune datorită locaţiei acestuia. Într-adevăr, realizarea unor astfel de studii este cerută prin Directiva 97/11/CE a Consiliului de modificare a Directivei 85/337/CEE privind evaluarea efectelor anumitor proiecte publice şi private asupra mediului (petiţia era încă deschisă în iulie 2008).

 

NUMĂRUL ANUAL DE PETIŢII PRIMITE DE CĂTRE PARLAMENT

Anul parlamentar

Numărul total

Admisibile

Respinse

2000

908

578

330

2001

1 132

812

320

2002

1 601

1 186

415

2003

1 315

858

457

2004

1 002

623

379

2005

1 032

628

318

2006

1 021

667

354

2007

1 506

980

526

 

Cele mai vizate 10 subiecte în petiţiile primite în 2007

Mediul înconjurător, gestiunea apei etc.

288

Drepturile fundamentale

226

Afacerile sociale şi discriminarea

207

Piaţa internă şi consumatorii

192

Urbanizarea

131

Sănătatea

105

Educaţia şi cultura

103

Justiţia

99

Transportul şi infrastructurile

88

Dreptul de proprietate şi restituirea

72

 

Webmaster: prof. Victoria Daniela Petreanu